Românii din diaspora și digitalizarea: percepții, nevoi și recomandări

România are una dintre cele mai numeroase diaspore: comunități de milioane de cetățeni, concentrate în Italia, Spania, Germania, Regatul Unit și Franța, dar prezente pe toate continentele. Estimările privind dimensiunea acestei comunități variază de la cifrele oficiale pe care le prezintă statul român (puțin peste 1,2 milioane de deținători de pașaport de cetățean român cu domiciliul în străinătate2) la evaluări mai largi, care includ și comunitățile istorice, de până la 9,7 milioane. La nivel european, România este fruntașă la numărul de cetățeni care sunt rezidenți într-o altă țară din Uniune, cifra atingând, potrivit Eurostat, 3,1 milioane.3

Indiferent de cifra de referință, ordinul de mărime plasează relația statului român cu cetățenii săi din străinătate printre temele majore de politică publică. Pentru aceste comunități, digitalizarea serviciilor publice este o miză administrativă amplificată de distanța care îi desparte atât de instituțiile din România, cât și de consulatele României din străinătate, lipsa digitalizării traducându-se în nevoia efectuării unei călătorii în România, sau a unui drum la consulat ce presupune ore întregi de condus sau un zbor.

Acest raport prezintă principalele constatări ale sondajului de opinie cu privire la digitalizarea serviciilor publice realizat de Edge Institute în diaspora românească în iulie 2026, pe un eșantion de 2.717 respondenți (marjă de eroare: ±2,4 puncte procentuale), împreună cu recomandările de politici publice care decurg din acestea. Comparațiile cu populația din România folosesc sondajul Edge Institute și AtlasIntel din iunie 2026.4

Demersul se înscrie într-un demers de cercetare mai amplu asupra percepțiilor românilor cu privire la digitalizare, lansat pentru a aduce în procesul de elaborare a politicilor publice opinia măsurată a cetățenilor și realitatea experienței lor, întocmai resursa ce lipsește sistematic.

Raportul este structurat în șase capitole tematice, urmate de un capitol de recomandări. Capitolul 1 documentează costurile concrete în bani, timp și relații, pe care lipsa digitalizării le impune diasporei.

Capitolul 2 analizează atitudinile față de digitalizare și paradoxul unei populații entuziaste care folosește puțin instrumentele existente.

Capitolul 3 arată cum evaluează diaspora nivelul și ritmul digitalizării României, prin comparație cu țările de reședință.

Capitolul 4 detaliază serviciile pe care românii din străinătate le vor disponibile integral online și le confruntă cu practici internaționale și cu infrastructura deja existentă în România.

Capitolul 5 tratează temerile, barierele și competențele digitale, iar capitolul 6 așază digitalizarea în contextul mai larg al relației de încredere dintre diaspora și statul român, în timp ce capitolul 7 formulează recomandările de politici publice.

O diasporă conectată administrativ și costul absenței digitalizării

Primul mit pe care datele îl demontează este acela al unei diaspore „plecate definitiv”, deconectate administrativ de statul român: 58% dintre românii din diaspora au avut nevoie, în ultimele 12 luni, să rezolve o problemă administrativă cu instituții românești. Departe de a fi o populație care a rupt punțile birocratice cu țara, diaspora rămâne un client constant (și adesea captiv) al administrației românești și, deși intensitatea interacțiunii scade cu vârsta, ea rămâne majoritară în toate generațiile: 68% dintre persoanele sub 30 de ani au avut nevoie de serviciile statului român în ultimul an, față de 60% dintre cei de 30–46 de ani și 54% dintre persoanele născute înainte de 1980. Natura problemelor de rezolvat confirmă ierarhia nevoilor pe care o vom regăsi pe tot parcursul raportului: 42% dintre cei care au interacționat cu instituțiile românești au făcut-o pentru un pașaport nou sau pentru înnoirea celui existent, 20% pentru certificate de naștere, căsătorie sau deces, 14% pentru apostilarea unor documente românești, 11% pentru vânzarea sau cumpărarea unei proprietăți, iar câte 9% pentru succesiuni ori pentru raporturi cu ANAF. Un respondent tipic a avut de rezolvat 1,6 astfel de probleme în decursul unui singur an.

Întrebați cum au rezolvat concret problema administrativă, doar 7% dintre respondenți au putut să o facă integral de la distanță (online, prin poștă sau prin intermediul altcuiva). Alți 17% au rezolvat-o la consulatul din țara de reședință, ceea ce, în geografia reală a diasporei, înseamnă în general un timp considerabil mai mare decât cel pe care îl alocă majoritatea românilor din țară pentru același demers.

Restul de aproape două treimi dintre cei care au interacționat cu statul (adică 38,5% din totalul diasporei) au trebuit să facă un drum în România: 45% special pentru problema respectivă, iar 21% incluzând demersul într-o vacanță sau într-o vizită la familie. La momentul sondajului, 10% încă nu reușiseră să își rezolve problema.

Merită subliniat ce înseamnă, de fapt, „am rezolvat la consulat”. Rețeaua consulară a României este subdimensionată pentru comunități de sute de mii sau chiar milioane de persoane pe țară; pentru mulți români, cel mai apropiat consulat se află la sute de kilometri distanță, iar obținerea unei programări poate dura săptămâni întregi. Din perspectiva costului de timp, drumul la consulat nu este întotdeauna o alternativă semnificativ mai ieftină decât drumul în țară, ci doar o altă formă a aceleiași taxe pe distanță pe care statul o percepe de la cetățenii săi din străinătate.

Sondajul a măsurat și costul acestor deplasări. Dintre cei care au călătorit special în România pentru o problemă administrativă, doar 3% au cheltuit sub 200 EUR. O cincime (20%) au cheltuit între 200 și 500 EUR, 31% între 500 și 1.000 EUR, 21% între 1.000 și 2.000 EUR, iar un sfert (25%) peste 2.000 EUR, sume care includ transportul, cazarea și zilele libere luate de la muncă. Practic, jumătate dintre cei care au făcut drumul au cheltuit până la 1.000 EUR, iar cealaltă jumătate a depășit acest prag; ponderea celor pentru care călătoria nu a costat nimic este statistic neglijabilă (0,2%).

Pe baza acestor date se poate construi o estimare de ordin de mărime a costului total. La o diasporă de referință de 4 milioane de persoane (cifră deosebit de conservatoare, dat fiind faptul că doar în UE se estimează că avem 3,1 milioane de români), dintre care 38,5% au trebuit să călătorească în România în ultimul an pentru o problemă administrativă, adică aproximativ 1,5 milioane de persoane, și la o cheltuială mediană de circa 1.000 EUR per călătorie, rezultă aproximativ 1,54 miliarde de euro cheltuite de românii din diaspora într-un singur an pentru a compensa, din buzunarul propriu, absența serviciilor publice digitale.

Estimarea este deliberat conservatoare, nu ia în calcul faptul că unii români călătoresc de mai multe ori pe an pentru probleme administrative, nici că aproape jumătate dintre călătorii au costat peste 1.000 EUR, nici costurile de oportunitate greu de monetizat, cu concedii consumate la cozi în loc de odihnă, zile de muncă pierdute, stres, planuri amânate, ceea ce ne indică faptul că factura reală este, aproape sigur, mai mare.

Perspectiva pe cinci ani confirmă recurența fenomenului: doar 31% dintre românii din diaspora nu au avut niciodată nevoie să călătorească special în România pentru o problemă administrativă. Unul din cinci (21%) a făcut un asemenea drum o singură dată, aproape o treime (32%) de două-trei ori, iar 16% de cel puțin patru ori.

Acolo unde nici drumul în țară, nici consulatul nu sunt la îndemână, diaspora activează o a treia infrastructură: familia și prietenii rămași în România. Întrebați cât de des trebuie să apeleze la cineva din țară pentru a rezolva o problemă administrativă pe care ar rezolva-o singuri online dacă acest lucru ar fi posibil, doar 34% dintre respondenți au declarat că rezolvă întotdeauna singuri. 35% apelează la cineva o dată pe an sau mai rar, 25% de câteva ori pe an, iar 6% cel puțin o dată pe lună.

În rândul tinerilor sub 30 de ani, ponderea celor care apelează la cineva din țară „lunar sau mai des” este de două ori mai mare decât în restul eșantionului (11%, față de 5%). Explicația ține atât de intensitatea mai mare a nevoilor administrative la începutul vieții de adult, cât și de disponibilitatea părinților rămași în țară de a funcționa drept „curieri administrativi”.

Totodată, datele trebuie citite și în lumina celor 7% care au declarat că au rezolvat sarcini administrative prin intermediul altcuiva, prin poștă sau online, procentul deosebit de mic indicând (și) faptul că utilitatea delegării este limitată. Un exemplu de delegare este reînnoirea cărții de identitate, care nu poate fi efectuată nici în momentul de față la consulate (în așteptarea pregătirii infrastructurii aferente emiterii cărții electronice de identitate), dar poate fi făcută de la distanță, printr-o procedură specială care implică o procură pentru cineva din țară care poate face demersurile în numele beneficiarului. Nici această procedură nu scutește complet beneficiarul de drumul la consulat, acesta fiind necesar pentru procură și pentru transmiterea celor 5 fotografii specifice.

Acest transfer de sarcină are două implicații suplimentare. Prima: costul real al birocrației netraduse în format digital nu este suportat doar de diaspora, ci și de populația din țară, cu părinți pensionari care stau la cozi pentru copiii lor plecați sau frați și prieteni care își iau liber de la muncă pentru adeverințe. A doua: dependența de intermediari informali creează inechitate, iar cine nu (mai) are pe nimeni acasă rămâne cu opțiunea deplasării, varianta cea mai scumpă.

Un caz particular cu miză în creștere este cel al pensiilor. Aproximativ 5% din diaspora este deja formată din pensionari, iar numărul celor care cer prioritar digitalizarea procedurilor de pensie și totalizare a contribuțiilor fără a fi încă pensionari este de peste trei ori și jumătate mai mare. Diaspora plecată masiv în anii 2000 avansează în vârstă, iar dosarele de pensie cu perioade de cotizare în două sau mai multe state vor deveni, în următorul deceniu, unul dintre cele mai frecvente și mai complexe demersuri administrative transfrontaliere, iar sistemul public de pensii trebuie să se pregătească de pe acum pentru acest val, o pregătire ce înseamnă, înainte de toate, proceduri integral electronice.

Optimismul digital al diasporei

Dacă în privința costurilor diaspora plătește mai mult decât populația din țară, în privința atitudinilor ea oferă statului român un capital de încredere pe care puține politici publice îl au la dispoziție. 60% dintre românii din diaspora consideră digitalizarea un lucru foarte bun, iar alți 20% un lucru bun, cu un total de 80% favorabili. Doar 4% o consideră un lucru rău sau foarte rău.

Comparația cu populația din România este grăitoare. Și în țară majoritatea este favorabilă (41% „foarte bun”, 34% „bun”), dar intensitatea diferă: ponderea celor care aleg varianta superlativă este cu aproape 20 de puncte procentuale mai mare în diaspora, iar scepticismul explicit („rău” sau „foarte rău”) este de aproape trei ori mai frecvent în țară (11%) decât în diaspora (4%).

Favorabilitatea față de digitalizare este majoritară în diaspora indiferent de nivelul de educație, cu o creștere graduală pe măsură ce educația formală crește: 77% dintre absolvenții a cel mult opt clase consideră digitalizarea un lucru bun sau foarte bun, față de 79% dintre absolvenții de liceu, 86% dintre absolvenții de facultate și 91% dintre cei cu masterat sau doctorat. Cu alte cuvinte, sprijinul pentru digitalizare nu este apanajul unei elite educate, ci traversează întreaga structură socială a diasporei.

Merită amintit, pentru context, ce înțeleg românii prin „digitalizarea statului”. În sondajul național din iunie 2026, definiția dominantă este fără echivoc funcțională: 78% dintre respondenți includ în digitalizare posibilitatea de a trimite cereri și de a rezolva lucruri exclusiv online, fără ghișeu, iar 63% ca cetățenii să nu mai fie curieri gratuiți pentru instituțiile statului, cărând documente de la una la alta. 52% menționează, spre exemplu, documentele purtate în telefon și utilizabile online. La coada listei, cu 19% și respectiv 6%, se află site-urile de prezentare moderne pentru ministere și paginile de social media ale instituțiilor, indicând faptul că publicul din țară — cu o prezumție plauzibilă de aplicabilitate directă și în diaspora — privește digitalizarea ca pe o infrastructură de rezolvare a problemelor.

Majoritatea celor care locuiesc în diaspora își estimează nivelul de competență digitală ca fiind ridicat sau foarte ridicat (52%), 42% se consideră la nivel mediu și doar 6% la nivel scăzut sau foarte scăzut. Din acest punct de vedere, diaspora are o atitudine ușor mai încrezătoare decât românii aflați în țară, unde ponderile corespunzătoare sunt 46% – 44% – 10%.

Există o corelație puternică între nivelul educației formale și disponibilitatea respondentului de a-și declara competențe digitale înalte: 84% dintre absolvenții de masterat sau doctorat din diaspora consideră că dețin abilități tehnologice ridicate sau foarte ridicate, față de 69% dintre absolvenții de studii de licență, 44% dintre absolvenții de liceu și 33% dintre cei cu cel mult opt clase. Vom reveni asupra acestei auto-evaluări în Capitolul 5, unde o confruntăm cu măsurătorile obiective ale Comisiei Europene, confruntare care relativizează optimismul declarativ.

Aceeași populație care declară în proporție de 80% că digitalizarea este un lucru bun și în proporție de 52% că are competențe digitale ridicate folosește foarte puțin instrumentele digitale românești existente. 61% dintre respondenți nu au folosit, în ultimul an, niciunul dintre mijloacele de interacțiune online testate, nici aplicații ale statului, nici măcar aplicațiile de online banking de la bănci din România.

Pe primul loc între instrumentele folosite se află, aproape la egalitate, Ghiseul.ro și o rută de interacțiune non-statală (contul online la o bancă românească), ambele utilizate de aproximativ 21–22% dintre românii din diaspora. La mare distanță urmează semnătura electronică calificată (6%), contul SPV – Spațiul Privat Virtual al ANAF (6%), contul ROeID cu aplicația aferentă (5%) și contul în HUB-ul M.A.I. (5%). Tinerii sub 30 de ani stau ceva mai bine: dintre ei, „doar” 48% nu folosesc niciun instrument, dar nici în rândul lor utilizarea nu este majoritară.

Neutilizarea nu poate fi explicată prin lipsa nevoii — am văzut în Capitolul 1 că 58% au avut de rezolvat probleme administrative — și nici prin tehnofobia populației, contrazisă de datele de atitudine. Explicația trebuie căutată în notorietatea redusă a instrumentelor existente, în utilitatea lor practică limitată pentru cineva aflat la mii de kilometri de ghișeu, în fricțiunea înrolării (conturi care cer, la rândul lor, prezență fizică pentru activare sau instrumente care presupun deja deținerea altor instrumente). Pentru a exemplifica: doar 5,2% dintre români au cont în HUB-ul de servicii al MAI sau ROeID (care este o altă metodă de autentificare în HUB), în condițiile în care 14% dintre ei au efectuat demersuri de apostilare și 7% au solicitat un cazier judiciar, două dintre serviciile pe care MAI le oferă online.

40% dintre respondenți au interacționat cu serviciile digitale ale statului român în ultimul an. Dintre aceștia, aproape două treimi (61%) au folosit programarea online pentru obținerea cărții de identitate sau a pașaportului. Plata online a taxelor și impozitelor a fost realizată de 35%, iar un sfert au obținut online acte sau documente de la primărie, ANAF sau alte instituții de stat.

Mulțumirea față de aceste interacțiuni este, în cel mai bun caz, temperată. 38% dintre utilizatori se declară mulțumiți sau foarte mulțumiți; 36% puțin sau deloc mulțumiți; un sfert nici-nici. Practic, la fiecare utilizator mulțumit există unul nemulțumit. De remarcat că nemulțumirea nu se corelează vizibil cu vreo variabilă sociodemografică (vârstă, gen, educație) sau cu serviciul utilizat, ci pare să fie o evaluare difuză a calității generale a interacțiunii digitale cu statul român.

Cei 60% care nu au interacționat online cu instituțiile românești au fost întrebați de ce. Aproape jumătate (47%) spun simplu: nu au avut nevoie. Restul motivelor formează însă o imagine a designului instituțional: 29% afirmă că instituțiile cer prezența fizică obligatorie la ghișeu, iar 23% că li se cer acte pe care instituțiile statului le au deja, o încălcare directă a principiului once-only consacrat în legislația națională și europeană și un simptom al lipsei interoperabilității. La acestea se adaugă probleme ce țin de experiența utilizatorilor, unde procesul online este catalogat drept fiind „prea greoi” (19%) și site-uri sau aplicații care nu funcționează ori sunt greu de citit (17%).

Întrebați cum ar prefera să interacționeze cu instituțiile românești dacă ar putea alege, românii din diaspora răspund fără echivoc: 87% ar alege varianta online pentru obținerea de documente de la primărie, taxe și impozite sau alte instituții, și tot 87% pentru programarea la un spital de stat. Preferința pentru online este chiar mai ridicată la cumpărarea de servicii private (bilete de avion, asigurări, hoteluri, utilități, cu 93%), dar scade la cumpărăturile generale (42%), semn că respondenții disting între tipurile de interacțiune și aleg conștient administrația online.

România văzută de peste granițe: digitalizare puțină și lentă

Evaluarea pe care diaspora o face status quo-ului digital este severă, cu doar 10% dintre diasporeni considerând că România este foarte sau destul de digitalizată. 27% o văd parțial digitalizată, iar majoritatea absolută (53%) puțin sau deloc digitalizată. Distribuția este apropiată de cea măsurată în țară (9% – 41% – 48%), cu o nuanță semnificativă: în diaspora, polul negativ dur („deloc digitalizată”) și incertitudinea („nu știu”) sunt mai populate, în timp ce evaluarea de mijloc („parțial digitalizată”) este vizibil mai subțire.

În evaluarea ritmului, 75% dintre românii din diaspora consideră că digitalizarea instituțiilor statului are loc lent sau foarte lent; doar 5% percep un ritm rapid sau foarte rapid, iar 7% îl consideră adecvat („așa cum trebuie”). În România, nemulțumirea față de ritm este chiar ușor mai mare (82% lent sau foarte lent), diferența provenind în principal din ponderea mai mare a răspunsurilor „nu știu” în diaspora, firească la o populație care nu interacționează zilnic cu instituțiile din țară.

Ceea ce distinge diaspora de publicul din țară este existența unui termen de comparație: 70% consideră că administrația din țara de rezidență este mult mai digitalizată decât România, iar alți 14% – oarecum mai digitalizată. Doar 11% văd cele două sisteme la același nivel, iar 5,5% consideră România mai digitalizată decât țara în care locuiesc.

Această experiență comparativă explică de ce diaspora poate juca un rol aparte în modernizarea administrativă a României, ocupând locul de purtător de standarde.

Ce vor românii din diaspora, concret: pașapoarte, acte de identitate, stare civilă

Întrebați care servicii ale statului român ar trebui să fie disponibile 100% online pentru cetățenii din diasporă, cu prioritate, respondenții au construit o ierarhie: pașaportul și actele de identitate sunt menționate de 75%, de aproape trei ori mai mult decât următoarea opțiune. Pe locul al doilea se află votul din străinătate (26%), urmat de certificatele de stare civilă (23%), înscrierea copiilor născuți în străinătate (22%), procedurile legate de pensii și totalizarea contribuțiilor (21%), cazierul judiciar (20%), apostila (19%), vânzarea-cumpărarea de proprietăți (14%), declarațiile fiscale și interacțiunile cu ANAF (14%) și procedura de succesiune/partaj (11%). În medie, fiecare respondent a selectat 2,4 priorități.

Ierarhia dorințelor reflectă fidel ierarhia nevoilor reale, măsurată în Capitolul 1: pașaportul domină și lista problemelor efectiv rezolvate în ultimul an (42% dintre interacțiuni), și lista serviciilor digitale utilizate (61% dintre utilizatori au folosit programarea online pentru acte de identitate). Datele consulare confirmă faptul că documentele de călătorie și actele de identitate sunt, an de an, cele mai prestate servicii ale rețelei consulare românești.

Dorința de digitalizare poate avea mai multe semnificații. Prima dintre ele: a obține actele integral online, aspect cu caracter mai sensibil inclusiv prin prisma reglementărilor europene. Deși țări din afara UE, precum Regatul Unit și, recent, Canada, permit reînnoirea pașapoartelor online, se ivesc chestiuni ce țin de date biometrice, care nu pot fi stocate mai mult de 90 de zile. Reînnoirea ar sta tocmai la baza deținerii acestora, având la bază ideea de eliminare a deplasării pentru că informațiile sunt deja disponibile și pot fi folosite la cerere pentru un nou act de identitate, combinată cu metode de validare a fotografiei.

Cazuri specifice de reînnoire online ar putea fi: pentru copiii sub 12 ani, care sunt exceptați de la prelevarea amprentelor digitale sau în cazul pașapoartelor simple temporare pentru care nu se preiau impresiuni digitale.

Orice astfel de demers ar trebui să fie bazat pe identificare și autentificare efectuate la un nivel de asigurare ridicat, tocmai ceea ce ar permite portofelul EUDI. Putem lua în considerare un caz în care părintele solicită, folosind atributele din portofel (datele sale personale și date din certificatul de naștere al copilului) un pașaport pentru copilul minor, aspect care merită analizat în detaliu în analize ulterioare.

A doua potențială semnificație: disponibilitatea lor online pentru a fi prezentate într-un format acceptat de instituții publice și actori privați este legată tot de portofelul EUDI, instrumentul care ar permite să nu mai cărăm cu noi cartea de identitate sau pașaportul ci, în cazul unei deplasări cu avionul spre exemplu, prezentarea documentelor direct din telefon să fie posibilă la aeroport.

Un rezultat grăitor al sondajului este că românii menționează printre prioritățile de digitalizare și servicii care există deja în format electronic. Cazierul judiciar, cerut online de 20% dintre respondenți, poate fi obținut online încă din 2023, gratuit, prin platformele ghiseul.ro și hub.mai.gov.ro, inclusiv din străinătate.

Această discrepanță între existența serviciului și percepția publicului poate indica două lucruri, care nu se exclud reciproc. Primul: o promovare insuficientă a instrumentelor existente, unde statul construiește servicii digitale, dar nu le comunică sistematic către publicul care ar beneficia cel mai mult de ele. Al doilea, mai incomod: o utilitate practică limitată a versiunii digitale, pentru că instituții (inclusiv românești) continuă să ceară versiunea fizică a documentului, aspect documentat prin prisma experienței candidaților care efectuează proceduri specifice de obținere a permisului de conducere.9

Emiterea apostilei, care se află și ea în topul cererilor de digitalizare (19%), poate fi obținută electronic prin intermediul HUB-ului de servicii al MAI încă din octombrie 2023 pentru actele oficiale emise în format electronic. Pentru cele emise pe hârtie, procedura se derulează în continuare în format fizic.10

La capitolul stare civilă, cererea diasporei (23% pentru certificate, 22% pentru înscrierea copiilor născuți în străinătate) se întâlnește cu o infrastructură recent construită și insuficient utilizată sau cunoscută: Sistemul Informatic Integrat pentru Emiterea Actelor de Stare Civilă (SIIEASC). Sistemul, operațional în toate unitățile administrativ-teritoriale din 31 martie 2025 și extins la toate misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României din 25 septembrie 2025, permite emiterea certificatelor de naștere, căsătorie, divorț și deces (și) în format digital.11

Astfel, bilanțul la un an de activitate arăta un apetit scăzut pentru emiterea actelor de stare civilă în format digital (deși date specifice asupra diasporei nu au fost comunicate), aspect care poate fi explicat și el prin promovarea insuficientă și utilitatea serviciului.

„De la momentul inițierii primului flux dezvoltat prin intermediul SIIEASC în sistemul informatic și până în prezent, au fost înregistrate următoarele activități:

1.018.393 evenimente de stare civilă înregistrate – dintre care 250.202 „naștere”, 407.730 „deces” și 360.461 „căsătorie”;

797.088 certificate de naștere eliberate – dintre care 763.241 în format fizic pe un formular securizat, respectiv 33.847 în format digital;

235.737 certificate de căsătorie eliberate – dintre care 225.633 în format fizic pe un formular securizat, respectiv 10.104 în format digital;

485.824 certificate de deces eliberate – dintre care 483.071 în format fizic pe un formular securizat, respectiv 2.753 în format digital;

În ceea ce privește actele de stare civilă stocate în arhiva electronică, precizăm că au fost validate 2.926.784 acte de stare civilă dintre care 2.083.926 acte de naștere, 613.408 acte de căsătorie și 229.450 acte de deces.”

DGEP — „1 an de la operaționalizarea SIIEASC la nivel național” (2026)

Aceasta este, totodată, o fundație pe care se poate construi rapid. Pasul care ar transforma investiția în beneficiu resimțit de diaspora este ca certificatul electronic de stare civilă să devină documentul de lucru implicit în toate interacțiunile cu statul român (inclusiv consulare), iar transcrierea actelor de stare civilă emise în străinătate, în special înscrierea copiilor născuți în afara țării, cu precădere în state membre ale UE, să poată fi inițiată și finalizată integral online, cu verificarea documentelor străine prin canalele de cooperare administrativă europeană.12

Interfața digitală actuală dintre diaspora și serviciile consulare este platforma econsulat.ro, care permite programarea la consulat, preîncărcarea documentelor și validarea lor preliminară, precum și urmărirea stadiului cererii. Arhitectura ei spune totul despre limita actuală a digitalizării consulare: eConsulat (doar) programează și validează. Cu foarte puține excepții, nicio procedură nu poate fi finalizată complet electronic și la capătul fiecărui flux se află tot deplasarea fizică la ghișeul consular.

Datele sondajului arată exact același lucru dinspre utilizatori: principala „interacțiune digitală” raportată de diaspora este programarea online pentru carte de identitate sau pașaport (61% dintre utilizatorii de servicii digitale). Este semnificativ că, întrebați ce își doresc de la digitalizare, și românii din țară pun programările online (la spital, la instituții) în topul priorităților: sondajul AtlasIntel din iunie plasează programarea online la spital și dosarul medical accesibil online pe primul loc (53%), iar obținerea online a actelor personale între primele cinci opțiuni.13 Programarea online este, așadar, pretutindeni, primul pas al digitalizării, dar ar trebui să fie doar primul pas.

Pe locul al doilea în ierarhia cererilor diasporei, la mare distanță de acte dar înaintea tuturor celorlalte servicii, se află votul din străinătate, menționat de 26% dintre respondenți ca prioritate de digitalizare. Cererea nu este surprinzătoare pentru o populație care a experimentat, ciclu electoral după ciclu electoral, cozile de la secțiile de votare din străinătate și pentru care distanța până la cea mai apropiată secție se măsoară, ca și în cazul consulatelor, în ore întregi pe drum. Interesant este că cererea de vot online nu este semnificativ mai mică nici în țară: 28% dintre respondenții sondajului național o plasează între primele trei priorități de digitalizare.14

Votul prin internet este o chestiune mai sensibilă, care beneficiază totodată în prezent de o infrastructură solidă (Sistemul informatic de monitorizare a prezenței la vot și de prevenire a votului ilegal și Sistemul informatic de centralizare a proceselor verbale) care ar putea fi un punct important de plecare în deschiderea serioasă a șantierului, cu evaluare independentă de securitate, cadru legal adoptat, pilotarea unor sesiuni de vot cu caracter consultativ (cum ar fi bugetarea participativă pentru diaspora) și audit public al fiecărei etape.

Temeri, bariere și competențe digitale

Sprijinul masiv pentru digitalizare și folosirea noilor tehnologii vine și cu temeri: întrebați care sunt acestea, românii din diaspora au construit o ierarhie: principala îngrijorare este accesul la datele personale fără acordul cetățenilor, indicată de 54% dintre respondenți. Pe locul al doilea se află dubiile pe care le produc uneltele de inteligență artificială cu privire la ce este adevărat și ce este fals (35%). Alte teme testate au fost indicate de 15–24% dintre respondenți: dependența de rețelele sociale (24%), dezbinarea în societate și slăbirea legăturilor dintre oameni (21%), înlocuirea multor locuri de muncă de către inteligența artificială (20%) și imposibilitatea de a controla accesul copiilor și tinerilor la conținut sensibil (16%). În medie, fiecare respondent a indicat 1,9 temeri; doar 15% consideră că aceste riscuri sunt inexistente.

Comparația cu populația din țară nuanțează portretul. Temerea privind datele personale este la fel de intensă în ambele eșantioane (54% în diaspora, 52% în țară). În schimb, diaspora este vizibil mai puțin îngrijorată decât țara de dependența de rețelele sociale (24% față de 46%), de accesul copiilor la conținut sensibil (16% față de 31%) și de confuzia real/AI (35% față de 45%). În paralel, ponderea celor care nu văd niciun risc este dublă în diaspora (15%, față de 8% în țară).

Capitolul 2 a arătat o auto-evaluare încrezătoare, cu 52% dintre românii din diaspora care își declară competențe digitale ridicate sau foarte ridicate, iar în țară 46%. Această încredere declarativă trebuie însă confruntată cu măsurătorile obiective ale Comisiei Europene: potrivit datelor Eurostat pentru 2025, doar 31,8% dintre românii cu vârsta între 16 și 74 de ani au competențe digitale cel puțin de bază, ultimul loc în Uniunea Europeană, la mare distanță de media europeană de circa 60%, iar puțin peste 11% au competențe digitale peste nivelul de bază. România este, simultan, pe locul al doilea în UE la utilizarea rețelelor sociale (85,4% dintre utilizatorii de internet) și pe ultimul loc la operațiuni digitale elementare precum comunicarea prin e-mail (49,3%) sau utilizarea internet banking-ului (33,3%).

Cifrele indică un decalaj între percepție și măsurare, deși, pentru a accesa servicii publice digitale bine proiectate nu este nevoie de un nivel înalt de competențe, dovada fiind tocmai omniprezența rețelelor sociale, folosite masiv (și) pentru că sunt ușor de folosit.

Încredere, apartenență și potențial de revenire

Digitalizarea se așază pe fondul unei relații de încredere fragile între diaspora și statul român. Doar 22% dintre românii din străinătate cred că România merge într-o direcție bună, în timp ce 49% cred că merge într-o direcție greșită. Aceiași respondenți, întrebați despre țara în care locuiesc, răspund aproape în oglindă: 49% văd țara de reședință mergând într-o direcție bună și doar 28% într-una greșită. Distanța dintre cele două evaluări (27 de puncte procentuale la polul pozitiv) este măsura decalajului de încredere pe care România îl are de recuperat.

Câteva nuanțe demografice merită reținute. Bărbații înclină semnificativ mai mult decât femeile să considere că România merge într-o direcție greșită (56% față de 42%). Tinerii sub 30 de ani sunt ceva mai optimiști decât restul diasporei (27% văd o direcție bună, față de 22% în celelalte generații), iar optimismul crește ușor cu educația: 26% dintre absolvenții de masterat sau doctorat văd o direcție bună, față de 16–17% dintre absolvenții de școli profesionale sau de cel mult opt clase. De partea cealaltă, percepția că țara de rezidență merge într-o direcție bună este deosebit de răspândită la persoanele cu educație redusă (60% dintre cei cu maximum opt clase).

Radiografia nemulțumirii este completată de întrebarea despre schimbare: 70% dintre românii din diaspora consideră că România are nevoie de schimbări majore, 26% cred că unele lucruri trebuie schimbate și altele păstrate, și doar 4% consideră că lucrurile sunt, în general, bune. Pe lista îngrijorărilor legate de România domină detașat corupția din instituțiile statului (86%), urmată de sistemul public de sănătate (52%), sistemul de educație (45%) și prețuri (42%); unul din cinci respondenți (21%) menționează explicit relația statului român cu cetățenii din diasporă printre cele mai mari îngrijorări.

Neîncrederea are consecințe economice directe și măsurabile. Întrebați dacă intenționează să investească în România în următorii trei ani, doar 4% dintre respondenți au planuri concrete, iar alți 5% ar dori, dar nu știu cum sau unde, un semnal interesant pentru politicile de atragere a capitalului diasporei, care arată că există cerere nestructurată de instrumente de investiții accesibile de la distanță. 37% au o atitudine prudentă, condiționată de evoluțiile din țară. Majoritatea absolută (54%) este însă sigură că nu va investi, iar această certitudine crește abrupt cu vârsta: de la 38% la tinerii de 18–29 de ani, la 51% la adulții de 30–46 de ani, 58% în generația de 47–58 de ani și 67% la persoanele de 59 de ani și peste, ceea ce indică, deci, că fiecare deceniu de așteptare înseamnă pierderea definitivă a unor cohorte întregi de potențiali investitori.

Planurile de întoarcere spun aceeași poveste, cu 53% dintre respondenți ce declară că nu aveau oricum de gând să se întoarcă și 33% care au devenit, în ultimul an, mai puțin motivați să o facă. Doar 10% își mențin planul de revenire, iar 4% au devenit mai motivați.

Ar fi însă o eroare de interpretare să citim aceste cifre ca pe o despărțire definitivă. Analiza legăturilor concrete cu România împarte diaspora în două grupuri cu profiluri net diferite. Un grup de aproximativ 30% nu trimite bani rudelor din țară și nici nu intenționează să investească: vârsta mediană 42–43 de ani, majoritar feminin (59%). Ceilalți 70% păstrează legături active cu România: trimit bani (54% din total trimit ocazional sau lunar), dețin proprietăți (43%) sau conturi bancare active (26%), își condiționează investițiile de evoluția țării. Acest grup (majoritar în diasporele din Franța, Germania, Spania, Italia, Regatul Unit și Statele Unite) este mai tânăr, cu vârsta mediană cu circa 3 ani mai mică decât a primului grup, majoritar masculin (55%); majoritatea a călătorit în țară de cel puțin două ori în ultimii cinci ani pentru probleme administrative.

Digitalizarea înseamnă respect și transparență, iar pentru o populație care astăzi percepe România în declin și țara de reședință în ascensiune, fiecare demers administrativ simplificat este un pas important în refacerea încrederii.

Legătura dintre digitalizare și încredere nu este încă evidentă pentru publicul larg: în sondajul național, întrebați care sunt beneficiile digitalizării, românii au indicat masiv câștigul de timp (66%) și reducerea birocrației (62%), dar doar 11% au menționat spontan creșterea încrederii populației în instituțiile statului.15 Oamenii nu cer, deci, digitalizare ca să aibă încredere în stat; dar un stat care le respectă timpul este singurul tip de stat în care încrederea poate reîncepe să crească.

Potențialul noilor tehnologii pentru relația cu diaspora nu se limitează însă la demersurile administrative. Trei direcții rămân slab explorate de statul român:

• Informare

  Un canal digital unic, în limba română, cu informații transmise în limbaj simplu, verificate, despre drepturi, obligații și proceduri românești, cât și europene relevante (totalizarea pensiilor, recunoașterea calificărilor, drepturile lucrătorilor mobili) ar reduce dependența diasporei de grupuri informale de Facebook și de intermediari comerciali care monetizează confuzia.

• Sprijin pentru persoanele în nevoie

  Victimele exploatării prin muncă, persoanele vârstnice izolate, românii aflați în situații de urgență în străinătate pot fi sprijiniți prin servicii digitale dedicate, prin linii de asistență video în limba română, semnalare online a situațiilor de abuz, conectarea cu serviciile sociale locale, cu precădere acolo unde consulatul fizic este la sute de kilometri.

• Sentiment de apartenență

  de la accesul digital la educație în limba română pentru copiii născuți în străinătate, până la participarea civică de la distanță, cu consultări publice deschise diasporei.

Recomandări de politici publice

• 01

  Acte de identitate și pașapoarte. Prioritizarea oferirii posibilității de a solicita cărți electronice de identitate (inclusiv cu domiciliul în străinătate) direct de la consulat. Promovarea prioritară a portofelului EUDI în rândul populației din diaspora. Analiza temeinică a posibilității solicitării pașapoartelor integral online pentru anumite categorii (copii sub 12 ani, pașapoarte temporare).

• 02

  Finalizarea integral online a procedurilor de stare civilă, valorificând investiția deja făcută în SIIEASC: emiterea implicit electronică a certificatelor (cu versiune fizică doar la cerere), transcrierea/înscrierea online a actelor copiilor născuți în străinătate, cu verificarea administrativă a documentelor străine între autorități – nu prin drumurile repetate ale părinților la consulat.

• 03

  Transformarea eConsulat din platformă de programare în platformă de procesare: fiecare serviciu consular să aibă un flux complet electronic (depunere, plată, procesare, livrare), cu prezența fizică redusă la strictul necesar biometric și la cazurile complexe, cu publicarea unor indicatori de progres (precum ponderea procedurilor consulare finalizabile 100% online și adopția în rândul românilor).

• 04

  Dosarul electronic de pensie transfrontalier: depunerea și urmărirea online a dosarelor de pensie și de totalizare a contribuțiilor, cu schimb electronic de date cu casele de pensii din statele de reședință prin sistemul european EESSI.

• 01

  Lansarea prioritară a Portofelului European de Identitate Digitală (RoEUDIW) cu diaspora ca public-țintă explicit, tocmai pentru că portofelul răspunde direct temerii nr. 1 a românilor (accesul la date fără acord – 54%), și înrolarea sistematică a diasporei în identitatea digitală (CEI, ROeID, apoi RoEUDIW): orice interacțiune consulară să includă, din oficiu, activarea identității electronice; obiectiv măsurabil potențial: majoritatea cetățenilor din diaspora activi administrativ înrolați până la finalul lui 2028. Identitatea electronică este cheia fără de care orice serviciu online rămâne inaccesibil de la distanță.

• 02

  Aplicarea efectivă a principiului „once-only”: operaționalizarea reală a interoperabilității pentru eliminarea practicii de a cere cetățeanului documente emise de alte instituții ale statului român (23% dintre non-utilizatorii din diaspora invocă exact această barieră).

Cum se răspunde la temeri: siguranță prin design

Două direcții decurg direct din date:

• 01

  Pentru temerea dominantă (accesul la datele personale fără acord), răspunsul structural este promovarea instrumentelor cu cele mai puternice garanții de protecție a datelor prin design, în primul rând Portofelul European de Identitate Digitală (EUDI Wallet / RoEUDIW), pe care România este obligată să îl pună la dispoziția cetățenilor în temeiul Regulamentului eIDAS 2.0. Portofelul răstoarnă logica actuală a schimbului de date: cetățeanul deține documentele în propriul telefon, decide punctual ce atribut divulgă (de exemplu, doar confirmarea majoratului, nu întreaga carte de identitate), iar fiecare acces al unei instituții este vizibil și auditabil. Pentru diaspora, portofelul are o valoare suplimentară: el funcționează identic transfrontalier, în orice stat membru, exact acolo unde trăiesc cele aproximativ 3,1 milioane de românce și români.

• 02

  Pentru a doua temere (confuzia dintre real și generat cu AI), singurul antidot durabil este dezvoltarea competențelor digitale critice: capacitatea de a verifica surse, de a recunoaște conținut sintetic, de a folosi uneltele AI în cunoștință de cauză. Nu întâmplător, temerea AI este mai scăzută tocmai în diaspora, mai expusă la ecosisteme digitale mature și la discuția publică despre AI din țările de reședință. Alfabetizarea digitală nu este doar o politică economică (angajabilitate), ci și una de securitate informațională într-o epocă a dezinformării.16

Totodată, programele naționale de competențe digitale ignoră aproape complet un public de milioane de cetățeni: diaspora, pentru care sunt necesare măsuri specifice:

• 03

  Consulatele ca hub-uri de sprijin pentru serviciile digitale. Fiecare misiune consulară poate găzdui un punct de asistență digitală (fizic și prin videoconferință) unde cetățenii sunt ajutați să își creeze și să își activeze identitatea electronică, să folosească platformele publice și să finalizeze proceduri online. Fiecare interacțiune consulară clasică ar trebui să includă, sistematic, înrolarea în identitatea digitală, mai ales din momentul implementării portofelului european, pentru a crește șansele ca următoarea interacțiune să se realizeze electronic, aspect condiționat, bineînțeles, și de disponibilitatea serviciilor publice electronice.

• 04

  Sesiuni de alfabetizare digitală în comunități, organizate împreună cu asociațiile diasporei, bisericile, școlile de weekend românești și mediul de afaceri românesc din străinătate, cu accent pe aspectul tranzacțional (identitate electronică, semnătură, plăți, servicii publice).17

• 05

  Ghiduri pas-cu-pas în limbaj simplu, pe evenimente de viață reale ale diasporei („mi-a expirat pașaportul”, „mi s-a născut un copil în străinătate”, „vreau să îmi depun dosarul de pensie”), publicate centralizat și promovate pe canalele efectiv folosite de diaspora, cum ar fi rețelele sociale.

• 01

  O campanie permanentă de notorietate a serviciilor digitale existente, livrată pe canalele reale ale diasporei (rețele sociale, asociații, presa comunităților românești) și promovarea constantă a alternativei digitale la momentul solicitării acestor servicii în format fizic.

• 02

  Măsurarea anuală a experienței digitale a diasporei, printr-un barometru public cu indicatori stabili (ponderea procedurilor finalizabile online, numărul deplasărilor evitate, satisfacția utilizatorilor, costul mediu al unui demers administrativ din străinătate) și consultarea sistematică a diasporei în proiectarea serviciilor, folosind experiența lor directă a administrațiilor digitale mature din țările de reședință.